Când mi-am început drumul profesional, în 2003, printr-o practică la Ministerul Afacerilor Externe și la Agenția Română pentru Investiții Străine, aveam convingerea că intru în viața mea profesională adevărată

Astăzi, după mai bine de două decenii, înțeleg acel moment ca pe prima etapă a unei pregătiri într-o epocă care și-a consumat modelul.

O generație întreagă a fost formată într-un timp care trăia din inerție, în timp ce lumea își pregătea ruptura.

România a traversat acest timp ca un teritoriu prins într-un circuit fără direcție istorică

S-au ridicat drumuri, rețele, clădiri și utilități. S-a construit scheletul. În același timp, forțele care dau putere unei națiuni – industria, tehnologia, cercetarea și lanțurile de valoare – au fost dezmembrate și cedate. Țara a devenit o infrastructură fără putere productivă, un spațiu de tranzit și consum într-o economie globală care își creează valoarea în altă parte.

În termeni economici, capitalul s-a mutat din producție în extracție și valorificare la extern de catre state terțe. Materia primă pleacă. Energia pleacă.

Pământul este exploatat în favoarea companiilor străine. Forța de muncă pleacă.

Profitul se acumulează în afara teritoriului național. România funcționează ca un perimetru de alimentare pentru “centrele” care controlează tehnologia, finanțele și lanțurile industriale.

Aceasta este logica capitalismului periferic: cine controlează producția controlează și viitorul.

Statul reflectă această pierdere de substanță. Președinția, Parlamentul și Guvernul există ca mecanisme administrative.

Nervul strategic al deciziei s-a subțiat. Direcția istorică s-a dizolvat într-un prezent gestionat de la o lună la alta. Instituțiile funcționează, iar voința colectivă s-a retras.

Aici se află una dintre marile rupturi ale epocii noastre: dispariția unei clase politice responsabile, oneste și legate de un proiect de țară și transformarea națiunii române într-o populație administrată. O populație trăiește din proceduri însă o NAȚIUNE trăiește din SENS ISTORIC.

Economia confirmă această degradare. Taxele cresc și capătă forma unor biruri moderne. Insolvențele se înmulțesc. Locurile de muncă dispar. Inflația erodează viața de zi cu zi. Instabilitatea reduce orice planificare la două sau trei luni. Investiția se retrage. Capitalul local intră în defensivă, iar capitalul mare extrage, optimizează și pleacă.

România continuă să poarte un potențial enorm: resurse naturale, poziție geografică, capacitate agricolă, tradiție industrială, inteligență tehnică și forță de muncă.

O mare parte din acest capital a fost cedată prin privatizări, concesiuni și dependențe, iar o altă parte a fost irosită prin lipsa unei strategii naționale. România cedează toate reaursele naționale, iar valoarea adăugată care ni s-ar cuveni de drept se concentrează în alte părți Acesta este mecanismul prin care o țară bogată devine o economie fragilă.

În același timp, lumea intră într-o fază de confruntare dură. SUA, China, Rusia și Uniunea Europeană se repoziționează. Economia devine armă.

Tehnologia devine putere. Lanțurile de aprovizionare devin linii de front. Ordinea de după Războiul Rece se rupe. În acest climat, spațiile care trăiesc din import, consum și extracție alunecă spre periferie. Spațiile care produc, inovează și controlează valoarea rămân actori.

România se află pe această linie de fractură.

La 44 de ani, privesc această lume cu o claritate dureroasă.

Drumul meu, de la un cartier al Iașului la un sat de munte, de la zgomot la structură, de la adaptare la construcție, reflectă această căutare de sens într-o epocă de dezagregare.

Viața mea, familia mea și comunitățile cu care lucrez au greutate. Întrebarea care apasă este una istorică: Mai există capacitatea unei societăți de a construi ceva împreună într-o lume care se reconstruiește in jurul nostru?!?

Încotro ne îndreptăm?

Spre continuarea degradării, a dependenței și a statutului de teritoriu sau spre refacerea unei națiuni care produce, gândește și își apără interesul?

Răspunsul acestei epoci se află în modul în care România își recâștigă controlul asupra producției, asupra resurselor și asupra lanțurilor de valoare.

Aici apare Modelul Regiunilor Performante.

Regiunile – Moldova, Banatul, Transilvania, Oltenia, Muntenia, Crișana, Dobrogea, Maramureș – devin unitățile reale de putere economică. Fiecare își construiește specializarea competitivă: industrie, agro-industrie, bioeconomie, tehnologie, logistică, turism de sănătate.

Capitalul, munca și know-how-ul se adună acolo unde există proiect, infrastructură și stabilitate.

Regiunea devine platforma care negociază cu capitalul global: resursele, oamenii și piața se transformă în putere de negociere. Valoarea rămâne în teritoriu. Statul își asumă rolul de arhitect strategic care coordonează, protejează și orientează aceste motoare regionale.

În acest context, din 2025 a început să se contureze și #PartidulRegiunilor ca expresie politică a acestei arhitecturi.

El urmărește să ofere o formă juridică și instituțională modelului regiunilor performante, transformându-l în politici publice, guvernanță regională și strategie națională.

Aceasta este direcția unei reconstrucții reale:

• recapturarea valorii, reconstruirea producției și adunarea comunităților într-un proiect de putere economică și națională.

Aici se află miza României.

Și aici se află miza mea.